Iulian BĂICUŞ

Miruna, o poveste minunată

 În anul 2007 Bogdan Suceavă a adăugat şirului mai vechi de povestiri o nuvelă sau un mini-roman intitulat Miruna, o poveste şi publicat la editura Curtea veche. Sigur, îmi dădusem seama că autorul cărţii cochetează cu ideea încă din volumul precedent de proze scurte, Imperiul generalilor târzii şi alte istorii, iar dacă citeşti povestirea care a dat titlul unui alt volum, Bunicul s-a întors la franceză realizezi că această evoluţie spre „spunerea” unor poveşti este absolut justificată. Bogdan Suceavă şi-a imaginat în acest text cum ar arăta o poveste din epoca interbelică şi din perioada copilăriei sale, comparabilă cu nuvelele Hortensiei Papadat-Bengescu, cea mai cunoscută şi apropiată de temă se numea Fetiţa, sau dacă mă gîndesc la Anton Holban, în genul nuvelei acestuia Bunica se pregăteşte să moară. Sau dacă doriţi un exemplu din poezie mi-aş aminti de bunicii din poeziile lui Ion Pillat.
 Spre deosebire de toţi nuveliştii din perioada interbelică povestaşul român, autoexilat în America, e un pic prea paseist, dar îşi construieşte cu mare trudă textele, punând un accent special pe detalii, ca în orice proză de atmosferă, şi la enumerările încheiate aş mai adăuga un nume, pe Ionel Teodoreanu, cel din Uliţa copilăriei. Plecat undeva, departe, într-un colţ din însorita Californie Bogdan Suceavă se refugiază în epoca îndepărtatei copilării a părinţilor săi, probabil, căutând să reconstituie timpul pierdut. În acest volum autorul va revizuita tradiţia nuvelei interbelice, îmbogăţind-o cu  o experienţă de dată ceva mai recentă, cea a „realismului magic” şi apoi şi din contactul mărturisit în numeroase articole cu scriitura scriitorilor latino-americani se naşte una din cele mai frumoase proze din literatura română de după 1990. Autorul reconstruieşte cu minuţie un spaţiu ficţional învechit cu intenţie, căci bunicul, un veritabil povestaş, cel de-al doilea în ordine cronologică în literatura română după învăţătorul Fărîmă din povestirea lui Mircea Eliade, Pe strada Mîntuleasa, cel care fuge de realităţile cam ideologizate din ziarul Scînteia, în care nu prea crede, şi se refugiază într-un spaţiu mitic, pătruns de adevărul legendelor despre haiduci, despre banda lui Oarţă Aman, babe vindecătoare, cu puteri de-a dreptul şamanice, ca Baba Fira, care au abilitatea de a vorbi limbi uitate, preoţi cu har ca părintele Dimitrie, şi ţărani aşa cum nu ai să întîlneşti în romanele lui Marin Preda, Moromeţii.
 Replica cu funcţie de leit-motiv şi de refren a Mirunei, „Bunicule, mai spune-ne o poveste” ne trimite cu gîndul la celebra replică a califului din 1001 de nopţi care o implora la căderea serii pe Şehrezahada să pună capăt nopţilor de insomnie prin poveştile ei exotice sau fantastice. În nuvela lui Bogdan Suceavă sunt evocaţi ţărani din icoane, cu pletele albe şi ie, uşor idilizaţi de trecerea timpului şi de memoria afectivă a naratorului, nepotul Traian, fratele Mirunei, care şi-a petrecut copilăria ascultînd basmele cele frumoase şi cu tîlc ale bunicului. În postfaţa ediţiei a doua a cărţii Bogdan Suceavă(1), care a copilărit chiar în Nucşoara, satul de baştină a celebrei luptătoare anticomuniste Elisabeta Rizea, trece în revistă posibile modele ale prozei sale, scrisă cu cărţile la vedere, iar printre acestea sar în ochi Povestaşul lui Llosa, Un veac de singurătate al lui Gabriel Garcia Márquez, Solibo magnificul, un roman al lui Patrick Chamoiseau despre povestitorii populari din Martinica franceză sau, în mod deloc surprinzător, două capodopere ale literaturii fantasy, romanul clasic al lui Vladimir Colin(2), Legendele ţării lui Vam, dar şi Sillmarillion, o extensie a universului din trilogia Stăpînul inelelor a lui Tolkien, pe care autorul a descoperit-o la maturitate, după ce pe la vîrsta de zece ani citea ca noi toţi Povestea unui hobbit, o carte fanion a literaturii pentru copii tradusă în limba română şi publicată la Editura Ion Creangă. Pasajul de debut al cărţii, intitulat The Music of Ainur este comparabil, crede autorul, cu unele pasaje din Levantul lui Mircea Cărtărescu.
 Istoricul Florin Ţurcanu (3) evocă la un moment dat în monografia sa, Mircea Eliade, un prizonier al istoriei, un fragment din autobiografia Monicăi Lovinescu (4), La apa Vavilonului, în care aceasta citează depoziţia unui martor cheie, Elinor Lipper, într-un faimos process, David Rousset, care a avut loc în anul 1950. Aceasta a povestit că, internată fiind într-unul din lagărele din Gulagul Siberian, a supravieţuit graţie talentului ei de povestitoare, fiind înlocuită de la munca grea adesea de colege şi protejată tocmai pentru ca le povestea tot felul de istorii minunate. Acest caz foarte special i-ar fi inspirat lui Mircea Eliade istoria învăţătorului Fărâmă, un erou care şi-a propus să submineze sistemul nu prin fapte de eroism, ci doar folosindu-se de talentul său nativ de povestaş. Intuitiv sau nu Bogdan Suceavă realizează că soluţia lui Mircea Eliade este cea mai valoroasă, că nu te poţi apăra de agresiunea vremurilor decît la umbra povestirilor en fleurs. Efortul depus de prozator este cel de a recrea acea lume care vorba unui vers din Mihai Eminescu, „visa în basme şi gîndea în poezii”, acea lume care credea în poveşti, dar lecturile din literatura „fantasy” îl ajută să stăpînească şi să transmită cititorului acel fior constant al nostalgiei după lumea pierdută a copilăriei, regăsibil la mai mulţi scriitori postmoderni contemporani, dar niciodată la o asemenea intensitate. Poveştile propriu zise sunt incredibile, dacă în Pe strada Mîntuleasa apăreau femeia aceea gigantică, Oana, istoria lui Iosi, băiatul rabinului, care trece într-o lume paralelă printr-un soi de portal, în poveştile bunicului din Miruna, o poveste apar eroi ca Andreiaş Gozman care este, de fapt, un licantrop, un vîrcolac, un „werewolf”, un cioban care se transforma în lup şi care este puşcat de vînători, un baci care poate ucide ursul cu mîinile goale sau conţin istoria lui Niculae fîntînarul, cu ajutorul căruia Constantin Berca, străbunicul Mirunei, descoperă absolut din întîmplare Ţara Subpămînturilor Nesfîrşite, o terra mitica pe care o vizitează mai apoi în interiorul unui vis, cînd adoarme, undeva, pe lîngă Măgura Bătrînă, sau istoria destul de horror a uciderii bandei banditului Oarţă Aman, care o determină pe fetiţă să-i ceară bunicului să-i spună o poveste în care nu moare nimeni. În mod deloc arbitrar în ultima lui poveste bunicul istoriseşte un moment din timpul primului Război Mondial şi Bogdan Suceavă revine la o pasiune mai veche de-a sa, cea a istoriilor de război, reluînd o temă care apărea şi în Bunicul s-a întors la franceză. Mircea Eliade respingea literatura fantasy, într-o scrisoare expediată lui Mary Stevenson (5) pe data de 7 noiembrie 1977, o bibliotecară americană care a învăţat limba română doar pentru a putea citi operele de tinereţe ale profesorului şi, în final, a sfîrşit prin a deveni chiar unul din traducătorii scriitorului în limba engleză, căci ei îi datorăm toate  versiunile din această limbă a nuvelelor La ţigănci sau Domnişoara Christina, Mircea Eliade recunoaşte că a citit primul capitol al romanului colegului său J. R. R. Tolkien, profesor de limbi germanice vechi la o facultate a universităţii Oxford, dar că nu poate rezona la acest tip de fantastic. Cartea profesorului Tolkien, Lord of the Rings i se pare cam previzibilă, şi drept consecinţă nu reuşeşte să treacă de primele patruzeci de pagini, o judecată cam nedreaptă, dar autorul ei avea unele dificultăţi la lecturile engleza lui Tolkien şi poate că ar fi trebuit să folosească chiar un dicţionar englez-elvish. Bogdan Suceavă e mult mai permeabil la acest gen, la fantasy, fiind mai bine avizat decît Mircea Eliade cu privire la canonul fantastic al literaturii anglo-saxone.  
 În Miruna, o poveste, personajele din prezent, americanii şi colonelul von Ziese se amestecă cu eroii din trecut, cu baba Fira, Constantin fîntînarul sau Oarţă Aman, cele două planuri fuzionează, iar finalul e unul deschis, postmodern. Moartea bunicului o repetă în plan simbolic pe cea a lui Ilie Moromete, mă refer aici la volumul al doilea şi la episodul apoteozei ultimului ţăran, în care marele scriitor realist intră pe teritoriul „realismului magic” mai sus amintit, copiii regretă că Marele Povestitor va lua toate poveştile cu el, dar asta se întîmplă practic la moartea oricărui om, care-şi ia cu el toate personajele, poveştile, amintirile, iar singura care va participa la acest joc va fi Miruna:
„Bunicul îi povestise lumea întreagă ca într-un joc, ca într-un descîntec, un joc care poate să n-aibă sens pentru nimeni dar care rămânea de-acum să trăiască în Miruna, la fel de mult ca şi-n mine, undeva cît mai aproape de marginea mirabilă a lumii, cea care se afla neaşteptat de aproape, îngropată sub dealul acesta, căci de n-ar fi nu s-ar mai povesti”. Şi-am încălecat pe o şa, şi v-am spus povestea Mirunei aşa!